Loc – nu mai e nicăieri pe pământ.
Numai cei ce confiscă prin faptă,
în sărut, într-un gol de cuvânt,
prin lumina tăioasă și dreaptă,
clipa grăbită, oprind-o din zbor
în grăunțe, în cântec, în piatră,
dau unui abur străin, incolor
densitate de leagăn și vatră.
Jos, sub priveliști, sub codri umbroși,
sus, peste culmile bete de soare,
secole zac, peste care strămoși
limpezi cutreieră ca o ninsoare:
cum – pe sub spațiul de mâine, visat
pentru cei care vin – se cuvine să fie
propriul lor timp fără umbră, presat
aprig de-o talpă trandafirie.
Sensul versurilor
Poezia explorează relația dintre spațiu și timp, sugerând că adevărata existență se găsește în momentele confiscate și transformate în esență durabilă. Strămoșii veghează asupra viitorului, iar generațiile viitoare ar trebui să aibă un timp propriu, neîngrădit.