E atât de zgomotoasă Liniștea,
care se reazămă,
pe zidurile catedralelor noastre de Cuvinte,
încât acestea au ajuns,
să ni se prăbușească,
pe frunțile pline de sudoare,
ale Zilelor fără Adăpost,
sub acoperișurile cărora,
ne ascundem Neputința,
de a fi noi înșine,
pe străzile de sfârșit de Lume,
ale Apocalipselor din Privirile,
ce cad surd și zgomotos,
pe Inimile pline de infarcturi,
ale Adevărurilor.
Sensul versurilor
Piesa descrie o lume sufocată de tăcere și neputință, unde adevărurile sunt greu de suportat. Metaforele puternice sugerează o prăbușire a valorilor și o alienare profundă.