Oriunde am merge,
tot într-o groapă a Iluziilor Vieții și Morții,
vom ajune,
chiar dacă raportat la alte planuri existențiale,
nu vom muri niciodată,
ci ne vom clădi propriile noastre repere,
unde Timpul nu va mai fi un ucigaș tăcut,
al Eternităților de Clipe,
ci un posibil majordom meticulos,
care va șterge praful de stele,
de pe umerii Eternității,
iar Spațiul va avea cu totul alte funcții,
pe care mintea noastră,
nici măcar nu ar putea să le priceapă,
atunci când ni se așterne Disperarea,
pe la colțurile Lacrimilor,
unor Morminte de Cuvinte.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea că, dincolo de viața și moartea terestră, există planuri existențiale unde timpul nu mai este un tiran, ci un slujitor al eternității. Spațiul capătă funcții incomprehensibile, iar disperarea se transformă în cuvinte.