Pași otrăviți,
în zorii însângerați,
de așteptări,
în care ne înecăm,
sfidarea de noi înșine,
crezând că odată ne va afla
speranța,
văzând cum zacem,
pe țărmurile pustii,
a privirilor pierdute,
printre rădăcinile viselor,
smuse haotic,
din țărâna eternității clipei,
unei iubiri,
ce încă ne ține strâns,
verighetele privirilor,
cu brațele încleștate,
de un rigor mortis,
pe care abia acum îl observăm,
în sufletul străinului subconștient,
din noi înșine,
ce se adâncește,
în inima unei lacrimi,
visând să-și piardă respirația,
pentru totdeauna,
să nu mai existe,
alături de atâta singurătate,
fără de noi.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente profunde de moarte interioară, singurătate și deznădejde. Vorbește despre o iubire care încă ține captiv, dar în același timp sufocă, ducând la o stare de amorțeală emoțională și dorința de a dispărea.