Sorin Cerin – Profund

Am alunecat,
pe gheața ochilor tăi,
lovindu-mă,
de tâmpla Zilei fără adăpost,
a Gândului,
ce sângera Clipe,
care mă inundau cu Trecutul lor,
Profund,
înecându-mă,
în Inima Lacrimii tale,
fără să mai pot respira,
printre valurile amenințătoare,
de Suspine,
ce se revărsau,
dincolo de podurile ridicate de Riduri,
între Mine și Tine,
săpate Profund,
în țărâna Viselor,
care acum își dorm somnul de Veci,
Profund,
prin Cimiterele noastre de Cuvinte,
alături de atâtea Promisiuni,
ce ne îmbrățișau,
Adevărul unei Iubiri,
a cărei Adresă,
ai pierdut-o în Urmele adânci,
ale Singurătății în doi,
din care nici unul,
nu am mai reușit să ieșim,
Vii,
rămânând,
o Taină,
descifrată doar de Singurătatea,
ce ni se prelinge,
pe fața Lacrimii,
ce aleargă în brațe,
cu oasele sfărâmate,
ale Anilor,
din care ne ghicesc,
Fantomele Sentimentelor,
rătăcite,
Viitorul Nimănui,
pe drumul Profund,
al Morții de noi înșine,
Unica care ne-a mai rămas,
să ne îndrume,
Pașii rătăciți,
Profund,
în noi înșine,
ce încă aleargă,
pe țărmurile pustii,
ale Testamentului unei Eternități,
ce nu ne-a mai fost dată,
să o întâlnim Vreodată,
pe fruntea Destinului Profund,
al Stelei unei Iubiri,
care am fost,
undeva-cândva,
o Strălucire,
căzută acum,
în Prăpastia întunecată,
a unui Trecut al Nimănui,
la fel de Profund și Singur,
precum ne este,
Amintirea.