Orizonturi prefăcute,
se sting în brațele Trecutului,
ce pare a ne fi uitat,
îmbrățișarea Timpului,
pe care am alungat-o,
la masa Întâlnirii,
care ne-a hrănit Zbuciumul Sufletelor,
cu Nemurirea,
Sângelui unor Zori,
pe care începusem să-i respirăm,
neștiind nimic de Ziua Lacrimilor,
unor Clipe,
care ne vor ploua,
cu ruguri aprinse de rouă,
în adâncurile,
Destinelor,
care le vor stinge,
orice Speranțe,
iar din tăciunii Iluziilor Amintirilor,
Uitarea să-și facă,
plapumă de Dor,
pentru nopțile reci și singure care se vor scurge,
printre Ridurile Deșertăciunii,
care ne-au dat viață.
Sensul versurilor
Piesa vorbește despre cum trecutul și amintirile pot aduce deznădejde și uitare, stingând orice speranță. Viața este văzută ca o deșertăciune, iar amintirile devin o plapumă de dor pentru nopțile singure.