Am îmbrăcat cămașa neagră,
a Uitării,
peste pieptul Cuvintelor,
care se scurgeau,
în adevărate fluvii,
ce ne înecau Viitorul,
prin cutele fără de sens,
ale Norocului,
de pe fruntea abătută a Timpului,
ce-și duse palma Eternității,
la tâmplele Amintirii,
care ne fulguia cu Dorul ei,
Urmele pașilor Iluziilor Vieții și Morții,
ce ne îmbrățișau Destinul,
ce încărunțise la tălpile Iubirii,
până când ni s-au deschis porțile Eternității,
dintr-un cimitir al Prezentului.
Sensul versurilor
Piesa explorează trecerea timpului și inevitabilitatea destinului, reflectând asupra amintirilor și a impactului lor asupra prezentului. Eternitatea este văzută ca o poartă deschisă dintr-un prezent marcat de efemeritate.