Care icoană,
ne-ar mai putea învăța să ne ucidem,
clipele?
despărțindu-ne,
de iluziile amintirii,
din care ne făuream izvorul sângelui,
de a fi,
străbunii nemuririi,
pe care o nășteam,
alungându-ne moartea din priviri,
pentru totdeauna,
spre a ne însufleți țărâna,
din speranțele venelor,
destinelor noastre,
sparte și părăsite,
în cimitirul cioburilor de gânduri,
pe care încercam să-l ocolim,
pe roata unui timp,
sătul de lacrimile dorințelor,
pe care era obligat,
să le îngroape de fiecare dată,
la fel de singur,
precum îi era,
ora întâlnirii noastre.
Sensul versurilor
Piesa explorează efemeritatea timpului și a amintirilor, reflectând asupra singurătății și a inevitabilității morții. Vorbește despre încercarea de a depăși trecutul și de a găsi sens într-un prezent marcat de pierderi și deziluzii.