Ne-am răstignit,
pe frunțile Furtunilor de Lacrimi,
din Inimile de Jar ale Cuvintelor,
crezând că Eternitățile de Clipe,
prin care ne trecem Existența,
ni se vor închina,
Iubirii,
de câte ori vor trece,
pe lângă Porțile masive,
pline de Lacătele Disperării,
înecate mereu în Absurd,
ale Sufletelor noastre,
ținute ferecate de către Destinul,
străin și rece,
pe care ne-a obligat Moartea,
să-l înțelegem,
chiar dacă ne desparte de noi înșine.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea că moartea ne forțează să înțelegem un destin rece și străin, chiar dacă această înțelegere ne alienează de noi înșine. Versurile descriu o luptă cu disperarea și absurdul, sugerând o căutare a sensului în fața inevitabilului.