Tăceri adânci,
prin venele cărora,
încă se mai scurge,
sângele zbuciumului infernal,
al singurătății de noi înșine,
atunci când rătăcim spre nicăieri,
ținându-ne de toartele ciobite,
ale cănilor de pustiu,
unicele care ne mai leagă,
unul de altul,
cu aburii amintirilor de cafea amară,
ai unei eternități de clipă,
ce știm amândoi,
că nu se va mai reîntoarce niciodată,
avigând pe albiile ridurilor,
așteptărilor noastre,
Iubire.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentele de singurătate și regret, reflectând asupra amintirilor amare și a unei iubiri pierdute. Metafora navigării pe albiile ridurilor sugerează trecerea timpului și așteptările neîmplinite.