Mai singur,
decât Lumina Divină,
pe care-am pierdut-o,
pe strada Ochilor tăi,
nici Întunericul,
Pașilor mei,
nu mai poate fi,
mai singur,
atunci când calcă,
peste podeaua roasă,
de Patimile Orizontului,
furat de fiecare dată,
de eternitatea Clipei,
la care se răstește,
un Calendar ros de Dorul,
care ne mai caută și acum,
Destinul prăfuit,
mai singur,
decât întreaga Lume,
promisă de Creatorul,
ce doarme beat,
inconștient,
prin șanțurile frunții,
unei Zile,
care nu ne-a mai fost dată,
să o trăim,
niciodată.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de singurătate și pierdere, comparând această singurătate cu elemente divine și cosmice. Vorbește despre un destin prăfuit și un creator inconștient, sugerând o deziluzie față de promisiunile vieții.