Săgețile frământărilor,
se îndreaptă,
către destinațiile fără țintă,
ale pașilor incomozi,
în cizmele de plumb,
ale norilor de vise,
ce ne apasă,
sentimentele,
cu ploile lor de sfârșit de lume,
prin care ne ducem,
inimile speranțelor de iarbă,
uscate acum,
să fie păscute,
de câte o privire flămândă,
a nimănui,
ce aleargă spre nicăieri,
mai demult de când,
ni s-a născut timpul,
absurdului.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de deznădejde și absurd, în care speranțele sunt fragile și uscate, călcate în picioare de greutățile vieții. Protagonistul se simte pierdut și fără direcție, într-o lume apăsătoare.