Ramuri uscate,
de compromisuri,
zgârie cerul pustiu,
al inimilor de vânt,
prin care abia se mai scurge,
sângele răsăriturilor,
unor sentimente,
obscure și banale,
ce ascund gândurile,
împotmolite în speranțe deșarte,
ale disperării,
despre adevărul,
unor priviri de plumb,
al orizonturilor dimineții,
servite,
de ascunzișurile deșertăciunii,
ca îndulcitor artificial,
singurătății atâtor eternități de clipe,
irosite pe tejghelele soioase,
ale non-sensurilor existenței.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de gol interior și de deșertăciune existențială. Viața este percepută ca o serie de clipe irosite, iar singurătatea este îndulcită artificial, fără a aduce o alinare reală.