Rădăcini disperate,
sparg asfaltul negru și greu,
al Zilelor fără adăpost,
în care ne locuiesc Clipele istovite,
ale Deșertăciunii de a exista,
doar pentru o fărâmă de Simțire,
pe care să o soarbă,
Moartea salvatoare,
din Ochii pustii de Cer,
ai Sufletelor noastre istovite,
de atâtea săpat,
prin stânca impersonală a Conștiinței,
pentru a scoate la suprafața,
Absurdului acestei Lumi,
din Disperarea care ne macină,
Amintirile Viitorului,
Ideile Lacrimilor de Plumb,
ale Iluziilor Vieții și Morții.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente profunde de disperare și deșertăciune, reflectând asupra absurdului vieții și a iluziilor care ne guvernează existența. Este o meditație întunecată asupra condiției umane și a inevitabilității morții.