Cu cât alergăm,
după Viața Veșnică,
nu facem decât să îmbrățișăm,
și mai mult,
Descompunerea,
întrucât orice Devenire,
include în trupul ei,
Moartea,
precum,
fiecare Înțeles,
Cunoașterea,
care este înainte de toate Moarte,
fiindcă include în Sufletul ei,
Transformare,
Schimbare,
și Repere,
Clipe care trec,
fără de care,
nu am ști că știm,
Clipe,
care dacă nu ar fi muritoare,
noi nu am exista,
Niciodată.
Și atunci când dorim o Iubire,
Nemuritoare,
nu facem altceva,
decât să naștem și mai multă Moarte,
care să țină,
în Înțelesurile ei,
Iubirea.
Moartea trebuie să fie în Tot,
și în Toate,
pentru ca noi să putem iubi.
Iată Esența Deșertăciunii,
acestei Lumi.
Sensul versurilor
Piesa explorează paradoxul vieții și al iubirii, argumentând că moartea este o componentă esențială pentru a aprecia și înțelege ambele. Dorința de nemurire, inclusiv în iubire, generează mai multă moarte, deoarece moartea este cea care dă sens iubirii și existenței.