Te aștept până dincolo de orizontul vieții mele,
Ca să-ți spun că întregul Cer a căzut pustiit peste inima mea,
Lovindu-se atât de tare de Destin,
Încât nu a mai reușit să-l țină de mână,
Și a murit ținut de gândul trist,
De sfârșit de lume,
Al uitării de noi.
Te vreau chiar și atunci când vei purta pantofii uitării,
Tociți de atâtea vorbe,
Duse de vântul despărțirii,
Unor flori ale ochilor tăi,
Pe care aș fi vrut să ți le dăruiesc,
De ziua nașterii luminii dintre noi,
Când nici tu nu știai ce cauți în această lume rece,
Unde unica stea erai doar tu,
Pentru întregul timp din mine,
Al nemărginirii.
Te sărut cu o eternitate,
Chiar și atunci când nu mă vei mai înțelege,
De atât de mulți nori ai speranțelor,
Ce vor ninge din mine,
Cu Cerul bolnav de tine,
Încât toți doctorii Întâmplării,
Nu au reușit să-l ajute,
Nici măcar cu un sfat,
Dat de întreaga viață,
Muririi din mine,
Atunci când va ninge cu amintirea Cerului,
Peste lumina sufletului tău,
Ce nu va apune niciodată,
În iubirea mea ce va traversa,
Moartea.
De aceea,
Te aștept până dincolo de orizontul vieții mele,
Te vreau chiar și atunci când vei purta pantofii uitării,
Te sărut cu o eternitate,
Fiind atât de bolnav de tine.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o iubire profundă și eternă, care transcende moartea și uitarea. Naratorul își așteaptă persoana iubită dincolo de viață, fiind bolnav de dorul ei și oferindu-i o iubire nemuritoare.
