Tot ce scoate viața la iveală
e predestinat de timpuriu:
de n-aș fi poet, fără-ndoială
că pungaș și hoț era să fiu.
Scund și firav, plin de ațâțare
Eram cel mai arțăgos băiat
Și adesea de la încăierare
Mă-ntorceam cu nasul însângerat.
Spuneam mamei mele, lângă vatră,
Gura dând cu mâneca s-o frec:
-Nu-i nimic! Mă-mpiedicai de-o piatră,
toate astea până mâine trec.
Iar acum când stinsă-i acea vreme
Din mănunchiul zilelor de ieri,
În neliniștitile-mi poeme
Clocotesc năvalnice puteri.
Vorbele de aur stau grămadă
Vechiile dârzenii nu s-au șters
Veșnic pusul pe bătăi și sfadă
Se răsfrânge-n fiecare vers.
Ca și-atunci mi-i firea îndrăzneață
Pasul meu răsună nou pe drum
Altădată mă izbeau în față
Plin de sânge-i sufletul acum.
Astăzi celor ce râzând mă latră –
Și nu mamei – spun cu glasul sec:
-Nu-i nimic, mă-mpiedicai de-o piatră
toate astea până mâine trec.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra destinului și a modului în care experiențele din copilărie, marcate de dificultăți și conflicte, au modelat identitatea poetului. În ciuda rănilor emoționale, spiritul său îndrăzneț persistă, iar trecutul se reflectă în versurile sale.