Se țese zarea rumenă pe-un iaz cu țarmi molatici.
În codru plâng și-i strigătul cocoșilor sălbatici.
Un grangur hăt, se tânguie și-n scorbură s-aține.
Doar eu-s senin cu sufletul, deloc să plâng nu-mi vine.
Știu, după cotul drumului, tu vei veni sprințară,
În proaspăt fânul stogului ne-om așeza diseară.
Te-oi frământa ca florile, te-oi ameți-n săruturi.
La bucurii palavrele n-ai timp să le mai fluturi.
Vei scoate șalul singură sub mângâieri și, beată,
Te-oi duce unde-s tufele și sta-vom noaptea toată.
Cocoșii pot, sălbaticii, să plângă depărtării.
E-o tristețe veselă în rumeneala zării.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă idilică de dragoste în natură, unde protagonistul așteaptă cu nerăbdare întâlnirea cu persoana iubită. Natura este martoră și complice la această poveste de dragoste, iar sentimentele sunt intense și pasionale.