Serghei Esenin – Scrisoare Către o Femeie

Serghei Esenin
Scrisoare către o femeie

Va amintiți?
Desigur vă amintiți,
Cum eu acolo stăteam,
Aproape lipit de perete,
Prin casă umblați agitată
Și drastic ceva,
Mi-ați aruncat în față.

Mi-ați spus:
E timpul să ne despărțim,
Că v-a deranjat,
Haotica-mi viață,
Că este timpul de treburi singură să vă vedeți,
Iar a mea soartă,
În jos, să curgă, mai departe.

Draga mea!
Nu m-ați iubit.
N-ați știut că de omenescu-mi vis,
Am fost, în spume, ca un cal gonit,
De un curajos jocheu, cu pintenii, lovit.

Nu ați știut,
Că eu în grosul fum
Și în viața-mi ruinată de furtuni,
Sunt chinuit de faptul, că nu pot înțelege,
A evenimentelor rostogolită piatră, cu ea unde ne duce.

Față în față,
Fețele nu se văd.
Mai bine se văd de la distanță.
Când fierbe a mării suprafață,
Corabia nu se mai simte-n siguranță.

Pământul e o navă,
Dar dintr-odată cineva,
Pentru o viață nouă și o nouă slavă,
Direct în vifor și mijloc de furtuni,
Maestuos, a dus-o spre-a pluti.

Dar cine oare dintre noi, pe asta mare punte,
Nu a căzut, n-a înjurat, n-ajunse să vomite?
Ei sunt puțini, cu suflete călite,
Cei ce-au rămas tari, în astfel de momente.

Atunci și eu,
Sub mugetul sălbatic,
Dar încă neștiindu-mi bine rostul,
Am coborât în a corabiei cală,
Să nu mai văd, voma umană.

Cala aceea era de fapt,
O cârciumă, un birt rusesc,
Și asupra paharului m-am aplecat,
Pentru ca, pe nimeni altul deranjând,
Ruina mea să mi-o găsesc,
Bând, bând și iarăși bând.

Draga mea!
V-am chinuit,
Regret aveați,
În obositele priviri,
Că-n loc s-ascult povețele ce îmi dădeați,
Eu rătăceam printre scandaluri.

Nu ați știut,
Că eu în grosul fum,
Și în viața-mi ruinată de furtuni,
Sunt chinuit de faptul, că nu pot înțelege,
A evenimentelor rostogolită piatră, cu ea unde ne duce.

…

Acum, trecut-au anii
La o altă vârstă am ajuns să fiu
Altfel, acum simt și gândesc.
Și, la sărbători, când beau un vin,
Cârmaciul îl slăvesc și-i mulțumesc.

Astăzi eu,
Lovit de aducerea aminte atât de dragă,
Mi-am amintit de trista D-stră oboseală,
Și-acuma iată,
Ma strădui cumva să vă descriu,
Cine, ce și cum am fost,
Și-acuma cine, ce-am ajuns să fiu.

Draga mea!
Sunt fericit că pot acuma să vă spun,
Că din abrupta mea cădere m-am oprit.
Direcției trasată de Soviete, îi sunt, acum,
Cel mai furibund susținător.

N-am devenit acela,
Cine eram atunci cândva,
Și nu v-aș fi muncit,
Cum am făcut atunci.
Pentru a-mi atinge scopul,
Și munca-mi luminoasă
Până la al Mânecii Canal chiar, să merg, sunt gata.

Iertați-mă…
Nu sunteți aceea, știu,
Trăiți,
Cu un inteligent și serios soț;
Știu că nu aveți nevoie de corvoada noastră,
Și eu însumi, vouă,
Nu vă trebuie deloc.

Trăiți așa,
Cum vă conduce steaua,
Sub noua boltă a cerului senin.
Cu salutări,
Cel ce vă păstrează-n amintiri,
Al vostru cunoscut cândva,
Serghei Alexandrovici Esenin