S-au pus la sfat mestecenii de aur
În lunca trândăvită, de la drum.
Și-n zbor mâhnit plutește câte-un graur
Ce după nimeni nu regretă acum.
Ce-ar regreta? Toți sunt drumeți prin lume,
Trec, intră-n case și iar calea-și fac.
Doar cânepa-i mai cheamă-ncet pe nume,
C-o lună largă peste-un vânăt lac.
Stau singur pe câmpia dimineții,
Trec graurii spre zarea unui rost,
Sunt plin de amintirea tinereții
Dar nu regret nimic din câte-au fost.
Nu-mi pare rău de anii ce-adormiră,
Nici rău nu-mi pare că nu-i pot trezi.
Arzând scorușul flacăra-și resfiră
Dar nici un suflet nu poate-ncălzi.
Arzând scorușul nu se mistuiește,
Nu piere iarba ruginind mereu.
Cum frunzele copacul risipește,
Cuvinte triste risipesc și eu.
Și dacă vântul vremii pe coclaur
Le-o spulbera, cu mine, către vis,
Spuneți așa… că lumea mea de aur
Cu glas iubit aceasta mi-a prezis.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a amintirilor din tinerețe, fără a exprima regret. Vorbitorul acceptă ciclicitatea naturii și inevitabilitatea schimbării, găsind o formă de împăcare în acest proces.