Nu vântu-n codru se perindă.
Nu frunze cad pe măguri, rar.
Din albăstrimea infinită
Șiroaie curg de psalmi stelari.
Văd: cu albastra ei maramă,
Pe nori uşori din cerul nalt,
Se-arată Preaiubita Mamă
Ducând pe Pruncul Preacurat.
La răstignire-n lume iară
Îl duce pe Cel Înviat:
„Te du, Iisuse, dormi pe-afară,
Sub vreun tufiş însingurat.”.
Zărind câte-un pribeag, spre dânsul
Mă-ndrept, prindu-l trist, duios:
Au, nu cumva e însuşi Unsul
Cel cu toiagul noduros?.
Şi poate-n clipa cea de taină,
Trecând, nu voi vedea de-ndat’
Că-n brazi e-un heruvim şi-n iarbă-
Mântuitoru-nfometat.
Sensul versurilor
Piesa descrie o viziune mistică a Maicii Domnului purtând Pruncul Iisus spre o lume plină de suferință. Caută prezența divină în lucrurile simple și în oamenii aflați în nevoie, sugerând că Mântuitorul se poate ascunde în chipul unui pribeag sau într-un heruvim nevăzut.