Nu-i vânt ce bântuie-n dumbravă
Nu-i vânt ce bântuie-n dumbravă
Nu-s foi de aur în zăvoi:
Un nevăzut copac din slavă
Prelinge psalmi stelari pe noi.
Văd cum pe nori pufoși, de vată,
În azuriul ei veșmânt,
Pășește maica preacurată
În brațe cu fiuțul sfânt.
Ea-l duce lumii spre-a fi iară
Pe cruce pus, cum a mai fost:
”Te du, copile, gol pe țară
Și tufa deie-ți adăpost. ”.
De-atunci mă uit la tot zdrențosul,
Dorind să aflu din vreun semn:
Nu-i unsul Domnului, Cristosul,
Purtându-și cârja lui de lemn?.
Și poate printre brazii prieteni
Voi trece fără-a ști de fel
Că fâlfâie heruvi prin cetini
Și-n iarbă flămânzește el.
Sensul versurilor
Piesa descrie o viziune mistică în care Maica Domnului îl poartă pe Iisus pentru a fi din nou sacrificat. Poetul caută semne ale divinității în oamenii simpli și în natură, sugerând o prezență ascunsă a lui Dumnezeu în lume.