Mestecenii-n pădure glăsuiesc
Într-o limbă vesel-inocentă;
Cocorii cu tristeţe obosesc
În zbor purtaţi, pe nimeni nu regretă.
Ce să regrete? Toţi sunt călători –
Pleacă, se-ntorc, din nou casa îşi lasă.
Doar cânepa visează uneori
La cei plecaţi în depărtare-albastră.
Stau singur printre câmpurile goale,
Purtaţi de vânt, cocori se-azvârlă-n zbor.
Sunt plin de gânduri vesele, domoale,
De nimic în trecut nu-mi este dor.
Nu-mi regret anii, irosiţi zadarnic,
Nici chiar al liliacului parfum.
Foc roşu de scoruşe arde-amarnic,
Pe nimeni nu-ncălzeşte nicidecum.
Nu se aprind scoruşii ciucuraţi,
Îngălbenita iarbă nu dispare.
Cum frunze pierd copacii resemnaţi,
Aşa eu pierd cuvintele-mi amare.
Şi dacă timpul, lunecând ca vântul,
Strânge pe toţi în bulgăr inutil..
Spuneţi aşa: mestecenii-au cuvântul,
Scuzându-se în graiul lor gentil.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a regretelor, folosind imagini din natură pentru a ilustra sentimente de melancolie și resemnare. Naratorul contemplă pierderea și efemeritatea, găsind o consolare relativă în ciclicitatea naturii.