Luna a luat în coarne norii
Și se scaldă-n pulberea de sus.
Astă noapte-au tot țipat cocorii,
Nimeni nu va ști ce-aveau de spus.
Astă noapte, strecurată-n taină,
Ea veni prin trestie la râu,
Dând cu mâna-i albă de pe haină
Pletele ce-i ajungeau la brâu.
Căutând prin valul sprinten, stete
Jos, mâhnită-acum și-a nimănui.
Ofilea-n privire margarete,
Cum se sting pe baltă flăcărui.
Către ziuă-n ceața-mohorâtă
A pierit cu luntrea și s-a dus…
Luna-I făcea semen câteodată,
Din albastra pulbere de sus.
Sensul versurilor
O poveste melancolică despre o apariție misterioasă într-o noapte, o femeie tristă lângă un râu, care dispare odată cu zorii. Luna, martor tăcut, pare să-i împărtășească soarta.