Ceață, vânt, zăpadă și tăcere,
Raza lunii fâlfâie tăcut.
Inima c-o molcumă durere
Își aduce-aminte de trecut.
Spulberat omătul se despică.
Pe-așa lună, eu pe-ascuns ieșit,
Îndesându-mi cușma de pisică,
Casa părintească-am părăsit.
Iarăși sunt în locurile mele,
M-au uitat? Sau minte mă mai țin?
Stau mâhnit, ca un gonit de rele,
Reîntors la vechiul lui cămin.
Cușma mi-o frământ fără cuvinte,
Sufletul prin gânduri mi-l deșir,
De bunicii mei mi-aduc aminte
Și de-zăpezitul cimitir.
Toți vom fi acolo.. poți să sameni
Viața ta cu râs sau cu tumult..
Pentru asta trag așa spre oameni
Și-i iubesc pe toți atât de mult.
Pentru asta inima mi-i moartă
Când privesc al anilor prăpăd..
Veche casă c-un dulău în poartă,
Parcă știu că n-am s-o mai revăd.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de nostalgie și melancolie la întoarcerea într-un loc familiar, dar schimbat de trecerea timpului. Vorbitorul reflectă asupra amintirilor din trecut, a pierderilor suferite și a inevitabilității morții, dar și asupra iubirii pentru oameni.