Ce noapte, doamne! Eu nu pot.
Nici să adorm.
Ce lună plină!
De parcă-n suflet încă port
Tot tinerețea mea senină.
Prietenă de ani târzii,
Nu spune jocului iubire,
Mai bine razele-aurii
Să-mi stea pe perna de-adormire.
Să contureze cât mai viu
Tot ce-i pe chip denaturare, —
Doar știu că drag eu n-am să-ți fiu,
Cum să iubești n-ai fost în stare.
Iubești curat o dată doar.
Iată de ce tu-mi ești străină,
Teii ne-mbată în zadar
Cu floarea lor de vrajă plină.
Căci știu și eu, o știi și tu,
Că-n aste străluciri de lună
Teii pe crengi nu flori au, nu,
Teii sunt plini de-omăt și brumă.
Că noi de mult așa iubim,
Tu nu pe mine, eu — pe alta,
Și ni-i totuna să pornim
Un joc de-a dragostea încaltea.
Totuși, mângâie și cuprinzi
Cu-abil sărut, amăgitoare,
În mine-un vis de mai s-aprinzi
Cu-acea, de care dor mi-i tare.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de melancolie și dezamăgire în dragoste. Naratorul reflectă asupra unei relații complicate, unde iubirea pură este absentă, iar amintirile tinereții senine contrastează cu realitatea prezentă.
