Aveam șase ani când am văzut cum se-neacă puii de pisică.
Dan Taggart i-a aruncat, „căcăcioșii ăștia mici”,
într-o găleată; un sunet metalic abia auzit,
lăbuțe mai agitate. Dar micul lor vacarm
s-a scufundat imediat. I-a agățat de ciocul
pompei, și-a dat drumul la apă.
„Păi nu le e mai bine-acu?” a spus Dan.
Ca niște mănuși ude săltau și străluceau până i-a
scos pe movila de balegă, sclipitori și morți.
Deodată-nspăimântat, zile-ntregi am dat triste
ocoale curții, privind cele trei rămășițe murate
făcându-se făinoase ca balega uscată de vară,
până când le-am uitat. Dar spaima se-ntorcea
când Dan prindea șobolani, iepuri în capcane, împușca
ciori sau, după o luptă jalnică, rupea gâtul bătrânelor găini.
Totuși, viața înlocuiește sentimentele false
iar acum, când sunt împinși cățeii în apă,
ridic doar din umeri, „nenorociții”. Și are chiar sens:
Vorbele despre „prevenirea cruzimii” au mare succes
la oraș, unde moartea-i considerată nenaturală,
dar în fermele îngrijite dăunătorii trebuie să fie uciși.
Sensul versurilor
Piesa descrie o experiență traumatizantă din copilărie, unde naratorul asistă la acte de cruzime față de animale. Ulterior, naratorul devine insensibilizat, reflectând asupra diferenței dintre percepția morții la oraș și la țară.