Europa e calmă, din nou calmă,
I-au vâjâit revoluțiile..
Rușine ei! s-a liniștit, dar
N-a reușit să câștige libertățile.
Singuri i-au lăsat, singuri,
Popoarele lașe pe unguri;
Lanț zornăie pe mâini, numai
Săbile ungurilor le mai auzi.
Trebuie să fim disperați,
Mâhniți de asta, oare?
Din contră, oh glie, mai bine
Ăsta să ne dea suflare.
Ăsta să ne-nalțe sufletele,
Că noi suntem lanternă,
Timp ce restul rămân stinse,
Lucește noaptea, în beznă.
Dac-această flacără n-ar luci
Prin noapte nemărginirea,
Ar putea crede cei din cer,
Că s-a pierit lumea.
Privește-ne, privește, libertate,
Cunoaște-l acum norodul:
Unii nici lacrimi nu dau,
La noi sânge e tributul.
Vrei mai mult, ca gloria
Să n-ajungă la noi nedrept?
În vreme perfidă ți-am rămas,
Ultimul, unicul adept!
Sensul versurilor
Piesa exprimă dezamăgirea față de Europa care a renunțat la idealurile revoluționare. Vorbitorul își afirmă devotamentul față de libertate, chiar cu prețul sacrificiului suprem, într-o lume care pare să fi uitat de ea.