Și iar adorm
Pe lemnul putred
Privindu-ți umbra ce-mi pictează trupul
Pe tavanul umed
Încet alunec
Pe pânza uscată
Gata să devină o sfântă siluetă
Sau o simplă fiară posedată
Deschide-mi ochii
Ca să te mai pot privi
Încă o dată
Tu nu poți muri
Deși
Corpul îți arde ca o flacără
Pereții mă sufocă,
Diavolul te dorește
Te invocă
Dar ascultă
Luminările cum ard
Ceara picură,
Pensula te critică
Și camera
Nu mă mai vrea
Te rog oprește-mi sângele
Care se scurge pe podea
Ocrotește-ți capodopera
Acum te privesc prin aripi
De evantai
Nu te speria
Privește-mă cum stau
Desenat pe mucegai
Cântă pentru agonia mea
Chiar dacă nu te poți ierta
Iubește imaginea din fața ta
Ce te privește după sticlă acum
Fiara ce tremură
Mă sperie
Ea țipă
Îți strigă numele
Îți calcă urmele
Te-ascultă
Cum fredonezi
Rugăciuni
Pentru candelă
Îmi șoptește să respir încet
Dar încerc
Să-i port pică
Adorm iar
Și închid ochii
De frică,
Închid ochii
De frică.
Deschid ochii
Ma lovesc de candele și tablouri
Imagini ce printre negri nori
Își au locul
Sting focul
Cu care luminam pictura
Singura scânteie
Ce dezvăluia faptura
Brutal schițată
Pe aceeași poză
Aceeași cameră întunecată,
Acel perete ars ce-l poartă
În brațele fumurii
Din iarba aprinsă au zburat fluturii
Spre un loc sper mai ferice
Căci de unde hrană
Doar candela aprinsă
De tabloul icoană
Arunc iar o privire
Pomii-mi par mai palizi
Decât pe coală
După frunzele arămii
Se arată goală
Orbit de galbena
Pata de culoare
Bine modelat un soare
Clipe ascuns și dispare
Într-o pată de fum
Ce iese din ceara arsă
Trecând delimitarea mea cum
Îmi umblă prin casă
Admir pânza depresivă
Alături de-o crăiasă
Vrea să coasă
Locul din care ea lipsește
Prin priviri primește
Sprijin din partea mea
Și limbi din cartea grea
Începe să-mi citească
Pe plânset de vioară
Cuvinte atent alese
Mă-nfioară
După scurte suspine mă separă
De visul ei feeric
Mă simt chiar rece
În cimitirul sferic
Planeta albastră,
Planeta verde
Fumul de candelă se pierde
Nu se transformă
Ridicat de flacăra punctiformă
Sapă drum spre inexistență
Încercând să aflii
Îți provoacă demența.
Cusut de trupaș
Un frâu pentru păcate
Când strig din nou rugăciunea
În același pat
Revino, aprinde candela
Picură ceara, termin-o!
Sensul versurilor
Piesa explorează o stare de melancolie și agonie, unde artistul se confruntă cu moartea, suferința și propria creație într-un cadru întunecat și suprarealist. Este o meditație asupra efemerității vieții și a impactului artei asupra percepției realității.