Va să se irosească mirosul acru de tei
În noaptea ploioasă. Fi-va zadarnic
Timpul bucuriei, furia lui,
Acea mușcătură de fulger ce spintecă.
Abia de rămâne fățișă nepăsarea,
Amintirea unui gest, a unei silabe,
Dar ca a unui molcom zbor de păsări
Printre aburi de ceață. Și tot mai aștepți,
Nu știu ce, pierdută pentru mine; poate
Un ceas hotărâtor, care să-nsemne
Începutul sau sfârșitul: o soartă
Geamănă de-acum: aici negrul fumului
De incendii usucă beregata. Dacă poți,
Uită gustul acela de sulf și spaima.
Cuvintele ne ostenesc,
Suie din nou dintr-o apă lapidată;
Poate inima să ne rămână, poate inima…
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de pierdere și așteptare într-un context apăsător. Vorbitorul reflectă asupra amintirilor și a unui viitor incert, marcat de deziluzie și de dorința de a uita traumele trecutului. Inima devine un simbol al speranței rămase, într-o lume dominată de suferință.