Ții capul aplecat și mă privești,
iar rochia-ți e albă
și-un sân înflorește din dantela
desprinsă de pe umărul stâng.
Lumina mă petrece, vibrează
și-ți atinge brațele goale.
Te văd din nou. Cu vorbele-ți
șoptite și grăbite
însuflețind
povara unei vieți
ce o știam de circ.
Afund e drumul
pe care vântul cobora
în nopți de martie anume
și ne trezea necunoscuți
ca-ntâia oară.
Sensul versurilor
Piesa evocă o reîntâlnire încărcată de amintiri și nostalgie. Naratorul își amintește de o relație trecută, marcată de pasiune și de o oarecare povară existențială, sugerând o conexiune profundă, dar și efemeră.