Sabestari – Grădina Tainei VIII (1)

PILDUIRI (1)
Aflai că-n luna-a patra a fiecărui an,
ies scoicile deasupra din mare, lângă-Oman.
Se-nalță din adâncul în care apărură
și-apoi plutesc pe mare cu-a lor deschisă gură.
O ceață se ridică deasupra mării-atunci,
și-n ploaie o preschimbă-ale Domnului porunci.
Se-nchide gura scoicii de-n ea un strop se-abate,
de parc-au zăvorât-o-atunci sute de lăcate.
Și scoicile se-afundă cu inimile pline,
și orice strop de ploaie o perlă-atunci devine.
Iar când cufundătorul se adâncește-n mare,
el scoate la iveală doar perle sclipitoare.
Ți-e trupul țărmul, marea-i Suprema Existență,
iar ceața-i haru-l, ploaia: a Numelor prezență.
Cufundătorul este-omeneasca judecată,
ce prin acele perle devine mai bogată.
Cunoașterea-atunci umple al inimii ulcior,
și scoicile-ntrupează-nvelișul ei sonor.
Iar duhul, ca un fulger ce nu are pereche,
pe-aceste scoici le duce-ntr-o clipă la ureche.
Tu sparge scoica! Smulge-apoi perla care-i crezul!
Azvârle-ncolo coaja migdalei! Scoate-i miezul!.
Din inimă și suflet să-ți dai acum silința
ca s-afli ce cuprinde-n adâncul ei credința.
Vezi, trupul de-al tău suflet e-atât de diferit,
ca deosebirea dintre apus și răsărit,
sau cea dintre strădanii trupești și cugetare,
ori dintre judecată și stări înălțătoare.
Cunoașterea n-o iscă a lumii-ntregi prezență.
Te-apropii-atunci de formă dar nu și de esență.
Cunoașterea nu merge cu poftele trupești.
Dacă-ți dorești un înger, tu javra s-o gonești.
Cunoașterea credinței: virtute îngerească,
de care n-are parte o inimă câinească.
Cu zugrăvite chipuri de casa ți-este plină,
un înger niciodată-năuntru n-o să-ți vină.
Deci, inima ai grijă s-o cureți cât mai bine,
ca îngerul să-și facă al tău lăcaș în tine.
Tu ca pe-o moștenire primește-nvățătura,
și-acum, pentru cea lume, începe arătura!