Iubita, ca și tine, tot din lut și apă.
Răbdarea ți-o răpește, tihna ți-o tot sapă.
În zi, te tulbură obrazu-i și dichisul.
În somn, fantasma-i îți încătușează visul.
Și capul tu i-l pui, ca robul, la picioare,
și-ntreaga lume-atunci din fața ta dispare.
Cum de-al tău aur nici nu vrea s-aibă habar,
și pulbere și aur tot la fel îți par.
Și nimeni să mai fie-n jurul tău nu vrei,
căci nu-i loc pentru nimeni în afara ei.
Tu spui că-n ochii tăi ea și-a făcut lăcașul,
și de-nchizi ochii, —și află-n inimă sălașul.
Deși pari surd când defăimarea se-nfiripă,
putere n-ai s-o rabzi mai mult de-o clipă.
De sufletul ți-l vrea, l-ai smulge ca pe-un strai,
și de ți-ar cere capul, gata ești să-l dai.
Dar cum pe vânt iubirea-și are temelie,
și zbucium iscă și te ține în sclavie,.
uimit ești de acei sihaștri-n adorare,
ce se cufundă în a Spiritului Mare.
Spre Dumnezeu și nu spre lume-au mintea-ntoarsă,
și par niște paharnici beți ce vinu-l varsă.
Nu-i leac în stare să-și arate folosința,
căci nimeni nu-i să le-nțeleagă suferința.
*.
Un fiu de cerșetor iubea odată
pe a sultanului frumoasă fată.
O urmărea, în fierberea dorinții.
În el, fantasma-i își înfipse dinții.
În taină-ardea de dor pentru copilă.
De lacrimi, talpa-i se-ncleia-n argilă.
Dar taina-i fu trădată de strădanii.
„Să piei de-aicea”, i-au strigat dușmanii.
Plecă. Dar chipu-i nu-i ieșea din minte
Și-n acel loc veni ca mai nainte.
Lovit fu peste cap și mâini c-un bici.
„Nu ți s-a spus să nu mai calci pe-aici?”.
Plecă din nou, căzând durerii pradă,
căci nu putea să rabde să n-o vadă,.
ca musca ce râvnește-o dulce boabă,
și de-i gonită, se re-ntoarce-n grabă.
Îi zise-un om: „Cum poți să-nduri atâta?
„Să fii lovit cu piatra și cu bâta!”.
El îi răspunse: „Mâna ei mă frânge.
„Dar, de-o iubesc, de ea nu mă pot plânge.
„În fapt eu nu respir decât iubirea,
„de mă iubește ori de-mi vrea pieirea.
„Fără de ea nu rabd și-mi ies din fire.
„De-aș fi cu ea, n-aș mai avea tihnire.
„Nu pot lupta, dar nici sta ca pe rug.
„Nu-i chip să mai trăiesc, dar nici să fug.
„Dorind iubita fluturele piere,
„nevrând să viețuiască prin unghere”.
I-au spus: „Cu bâta de te va atinge?”
El le-a răspuns: „Cădea-voi ca o minge”.
„Și capul de ți-l va tăia c-o spadă?”
„E-o cinste pentru care n-am tăgadă.
„Mă va-nălța ursita ori o să mă piardă.
„Cu capul sub coroană sau sub tăiș de bardă”.
El șaua-i sărută lângă-un pârâu.
Ea, tulburată, trase-atunci de frâu.
El râse: „Nu așa-i să-mi vii de hac!
„Un crai nu trage frâul pentr-un fleac!.
„Din cartea sorții șters-am al meu nume
„Cu talpa gura mi-am călcat-o-anume.
„Cum ochii tăi săgeți spre mine-ndreaptă,
„la ce mai tragi tu spada cu-a ta dreaptă?.
„Și-acum dă foc pădurii cu-a ta mână!
„Nimic uscat sau crud să nu rămână!”
Sensul versurilor
Piesa explorează intensitatea și sacrificiul în dragoste, mergând până la obsesie. Un tânăr este dispus să îndure orice suferință pentru iubirea sa, chiar și moartea, văzând în aceasta o onoare.