O, Doamne, -ndrumă-mi duhul, ca s-afle locu-n care
și fără nicio slovă vorbirea poate-apare,
ca duhul să se-ndrepte la-ndemnul năzuinței
înspre nemărginitul tărâm al neființei,
meleag întins în care își află a lor hrană
a noastră-nchipuire, cât și ființa vană.
Tărâmu-nchipuirii-i mai strâmt c-al neființei,
de-aceea-nchipuirea-i izvor al suferinței.
Mai strâmtă e ființa decât închipuirea,
și lunii îi rămâne atunci doar arcuirea.
Astfel, ființa lumii, simțirii și culorii
e strâmtă precum este lăuntrul închisorii.
De-ngustă-a-ajuns, multiplul și amestecu-s de vină,
căci simțurile-atrase-s de tot ce se îmbină.
E dincolo de simțuri Unificarea Sfântă.
Râvnind Unicitatea, pe drumu-acest te-avântă!
E-un unic fapt porunca „Să fie” și de-a fost
prin două vorbe spusă, e unicul ei rost*.
* Referire la predestinare, conform căreia toate faptele omului sunt dorite, poruncite, create de către Dumnezeu.
Din vol.”Oceanul sufletului”, Editura Herald, 2021
Sensul versurilor
Piesa explorează dorința de a transcende limitările simțurilor și ale lumii materiale pentru a atinge o stare de unificare spirituală. Versurile sugerează că adevărata împlinire se găsește dincolo de percepțiile senzoriale și în înțelegerea predestinării divine.