Simțiri viclene duse-s, durerea-i dispărută,
de-ncrederea-n iluzii privirile-mi sunt pline,
tu, rază neașteptată în calea mea crescută,
Francisca Sánchez, vino cu mine.
În viața mea de doliu și chinuri nesfârșite,
tu, fără a cunoaște, ai pus de-odată miere,
iar laurii pe fruntea-mi, cu frunze veștejite,
întineriți sunt astăzi, crini albi peste tăcere.
Tu, ce-ai știut mâhnirea din mine cum s-alinte,
și te-ai făcut iubită, iubirea făr’ să știe,
în ceasuri de tristețe aducând lumină
și dragoste pe unde nu mai putea să fie.
Neîndoielnic, soarta, din zarea disperării,
te-aduse să-nvii iarăși crengi de-ndoială pline.
Pân’ la izvorul nopții și-al uitării,
Francisca Sánchez, vino cu mine
Sensul versurilor
Piesa exprimă recunoștința și dragostea profundă față de o persoană numită Francisca, care a adus lumină și speranță într-o viață marcată de suferință. Ea este văzută ca o rază de soare neașteptată, un dar al destinului care a reînviat sentimente și emoții pozitive.