Urechea mi-o lipesc de pântecul tău,
aud moartea cum începe a mișca,
de parcă o să naști, cum toate se nasc,
femeia mea, probabil iubită și de
Dumnezeu.
Apoi vom sta să privim cum crește și umblă,
cum întreabă curioasă sau curajos,
noi zilnic ne vom coborî mai jos,
spre treapta inițială.
În fiecare zi, cu fiecare zi
ne bucurăm murind câte puțin,
secunda a trecut undeva pe sus,
templu menit să ne iubim.
Lasă mâinile peste mine și fă semne, așază diamantul pe creștet și stinge focul ce leagă cerul de pământ, astupă-mi urletul cu cărbuni să încep marea aventură ce-o să mă facă aur. În noaptea asta am auzit cu urechea lipită de pântecul tău prevestiri ciudate.
Să ne bucurăm, să ne pregătim, să ne bucurăm.
Sensul versurilor
Piesa explorează acceptarea morții ca parte integrantă a vieții. Vorbitorul găsește bucurie în procesul continuu de a muri câte puțin în fiecare zi, sugerând o perspectivă contemplativă asupra existenței și a efemerității.