Începuse iarăși să ningă.
Luminile caselor răsfirate pe deal,
dincolo de gară,
se zăreau tot mai șterse
după perdeaua vălătucită
a fulgilor mari și grăbiți.
La capătul de sus al satului,
unde începeau munții,
se întunecase a ninsoare bogată;
zările se mai deschideau
înspre tăcutul deal al Cetății,
fără lumini
și fumuri din coșuri de case.
Nimeni nu își ridicase casă acolo.
Bătrânii spuneau că în adânc,
în cetate, sub pământ,
își dormeau somnul strămoșii lor,
dacii,
așezați pe vremuri
în aceste locuri spre a păzi
intrarea dușmanului
dinspre partea de răsărit
spre munții Orăștiei,
apărând fortăreața
Grădiștea Muncelului.
Aici la noi,
în valea Râului Pânii,
n-o pus romanul piciorul! –
se mândreau bătrânii
cu obârșia lor nemestecată,
culegând și ștergând cu grijă
cioburi din vase de pământ
aflate sub iarba Cetății.
Ehei.. o să-nțelegeți voi cândva!!
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj hibernal și evocă trecutul dacic al locului, subliniind importanța moștenirii și a identității locale. Versurile reflectă o legătură profundă cu istoria și cu pământul strămoșesc.