Mă-asemăn pământului
ce-i pustiit de veacuri.
Mai greu îi fuse cerului
cu mine să se-nvețe.
Mă biciuiau intens rafalele de ploaie,
și soarele mă-ardea până la oase.
Timpul, cu monotona sa precipitare,
călca pe mine asemeni unei armii.
Dar pe măsură ce-ngrijeam
văzduhul, cu-așa tenacitate,
ajunseră să mă iubească până și
rafinata ploaie și vântul vagabond.
Ajunseră să mă iubească,
și generoase îmi dădură-averea lor,
și îmi deschiseră cărarea
printre câmpii, bolovănișuri, păduri și defileuri.
Mărșăluiesc fără odihnă,
deasupra vibrează luminos străvechiul meu văzduh.
Și fredonând zâmbesc
acolo unde alții-și tac lipsa puterii.
Mărșăluiesc fără oprire
pe sub parfumul bătrân al ierbii mele.
Eu nu mă tem de nimeni, de nimic,
căci am un drept la neciuntire.
Nu-s un străin printre mesteceni,
șerpuitoare râuri, poiene și căpițe.
Patlagini prăfuite îmi vindecă
amărăciunile cărării.
N-o să cerșesc
nici han, nici pâine, nici lumină, nimănui.
Le am pe toate-acestea-aici,
în falnice păduri, izvoare, ramuri..
Și dacă nenorocul stă să vină,
eu numele-mi invoc și merg în continuare,
nu, nu-s străin de ele,
iar fiece copac în suflet mă ascunde.
Sensul versurilor
Piesa vorbește despre transformarea și reziliența individului prin conectarea cu natura. Depășirea greutăților este posibilă prin acceptare și găsirea puterii în sine și în mediul înconjurător. Natura devine un refugiu și o sursă de vindecare.