Rian Roman – Sunet de Carne

Prin al caselor ziduri
ca un burghiu străpunge
un sunet ce în noapte
revendică un drept:
e sacadatul fălcii
ce noaptea o dislocă
când pocnetul salivei
e rupt prin dinţi, de piept.
Vârtej rotund de coadă
cu paie croşetată,
morişcă prăfuită-n
lanţ scurt şi tensionat,
sunet de carne noaptea,
asurzitor de-aproape;
lătrat cam de departe
sau mult îndepărtat,
care abia se-aude,
slăbit, cu ritm anemic,
stins de perdeaua deasă
a prostului de gard.
E ruda văii tâmpe
vărul lui frunză-verde,
e zumzetul pereche
al frunzei de castan
ce-n cor vesteşte lumea
că i-a venit sfârşitul
când vântul rău şi vitreg
o cântă coaptă-n ram.
E ca o simfonie de toamnă-mbătrânită
ce vrea s-acompanieze un gând de emigrant
care, din starea asta rece şi prăfuită,
ar vrea să treacă primul
hotarul înspre ‘nalt,
acolo unde-adoarme
freneticul lătrat.
Mai bine-acolo, prieteni,
prin spaţii largi şi stranii,
mai bine-acolo pentru
tonici şi visători.
De ce să stea aici
şi să îşi piardă vremea
plimbând telea şiretul
şi dând mereu erori,
coordonaţi de x,
de y şi de z (ori).