Am făcut o sperietoare pentru ciorile din tuș,
Speria cu voce tare, sus în vârf de corcoduș.
Huo, cioară! , huooo!.
Le-atrăgea cu croncănituri ce sub poală le-ascundea,
Le speria cu zăngănitul fiarelor de tinichea:
Traaang!.
Ciorile roteau în cercuri spiralate hoitul ei,
Goții, hunii, laolaltă, și aztecii cu mulți zei,
Atacau în hoardă cârpa cărnii roz de catifea,
Crâncen o jupea de falduri, de ciomege, ca să bea,
Din paharul disperării ce pe ele le-a ‘nciorit,
Condamnate la negreață, la mizerie și frig,
.. Și la cântec cârâit.
Dar de-ndată ce răpusă a căzut, jos, la pământ,
Negrul de pe cioara-mamă peste zdrențe i s-a scurs.
Cercul greu și strâmb al hoardei se răsfiră către sus,
Pace, liniște și teamă se așterne jos, în câmp.
Iar de-acolo, lată, beată, ruptă toată în bucăți,
Sperietoarea strigă-n șoaptă:
Bâr, tu cioară, bâr, la toți!
Sensul versurilor
Piesa descrie soarta unei sperietori care, în loc să sperie ciorile, devine o victimă a lor. Ea este sfâșiată și distrusă, simbolizând un sacrificiu tragic și o luptă inutilă împotriva disperării.