Prinț al absurdului, învață-mi dragostea
Să-și ocolească Dumnezeul pe care-l urăsc întrucât
Nu-i decât tulbure represiune sau fastuoasă speranță.
Răsplată a culorilor tale, blând șarpe
Sub acoperișul pădurii și-n fiece casă.
Prin legătura ce unește lumina cu spaima
Te prefaci că fugi, o, șarpe lăturalnic!
Sensul versurilor
Piesa explorează conflictul dintre absurd și credință, căutând o cale de mijloc într-o lume dominată de represiune și speranță iluzorie. Șarpele devine un simbol al acestei căutări, oscilând între lumină și spaimă.