N-am casă părintească, nici
nu știu să fi avut vreodată parte
de una; maică-mea, departe,
în lumea largă m-am născut, iar nu aici.
Acum mă aflu-n lumea cea pe care
o adâncesc, hoinar din zare-n zare,
când bucuros, și când
mâhnit, – pe rând.
Mi-a lăstărit sămânța în trei dăți
în codru-n care, șapte, – aveam castele,
herbul meu, însă, -i spart, azi, în bucăți,
iar timpu-a șters și ce-a fost scris pe ele, –
dându-mi să port, în schimb, brățară
pe care se citește: făr’ de țară.
Mi-e dat s-o port mereu, pe lumea asta,
căci orice lucru am și năzui a-i
păstra – piere ca orice-așezi pe creasta
unui val.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentul de dezrădăcinare și pierdere a identității. Vorbitorul nu are o casă părintească și se simte un hoinar, purtând povara lipsei de apartenență.