Cui vrei să te tângui, inimă? Tot mai mult ocolești
întâlnirea cu oamenii, care-ți par
de neînțeles. Cu atât mai zadarnic, poate,
cu cât drumul te duce înspre viitor,
spre pierdutul tău viitor.
Cândva te plângeai? Ce-a fost? O boabă necoaptă
căzută de pe creanga bucuriei.
Azi însă pomul se frânge,
se frânge-n furtună întârziatul meu
pom al bucuriei.
Tu, cel mai frumos, în priveliștea mea
nevăzută, tu care m-ai și adus în preajma
nevăzuților îngeri.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare profundă de melancolie și deznădejde. Inima se tânguiește, ocolind oamenii și confruntându-se cu un viitor perceput ca pierdut. Bucuria este doar o amintire îndepărtată, iar prezentul este marcat de suferință.