Lumea-și preschimbă-n zbor firea-n
noi chipuri ca norii,
dar crește desăvârșirea-n
vechi albii, cresc zorii.
Peste calea ce clatină zarea
dezlegat se resfiră
largă, întâia cântare
zeiesc glas de liră.
Nu-i dumirită durerea,
nu-i bucheră iubirea!..
Când ne gonește în moarte
nu ne dăruie știrea.
Doar cântecul dă izbăvirea:
sărbătorescul să ne poarte!
Sensul versurilor
Piesa explorează transformarea continuă a lumii și efemeritatea vieții, sugerând că doar cântecul poate oferi o formă de izbăvire în fața morții. Durerea și iubirea sunt prezentate ca fiind incomplete, iar moartea ne ia pe neașteptate.