Rânduiri ale morții, rosturi pașnic ivite –
omule, pururi stăpân, să vânezi te-ndârjești;
năvod și capcană, ades vintre ciuntite
prin văgăuni atârnate, sărbătorești;
tiptil coborâte. Semne-ale păcii păreți,
dar brutal lângă mal vă smuncesc slugi ce-așteaptă,
și văgăuna prin noapte-azvârlă pale săgeți:
turturele bete de soare..
Dar treaba o dreaptă!..
Fie departe de cuget a milei suflare,
cel ce vânează rostul și-l drege;
sârg și băgare de seamă-i, prin vremi, vânătoarea.
Să ucizi, poartă chipul mâhnirii noastre pribege..
Cuget senin, neprihană și rouă,
dar ce-n fapte ni se dăruie nouă!
Sensul versurilor
Sonetul explorează natura duală a existenței, împletind imagini ale morții și vânătorii cu reflecții asupra condiției umane. Sugerează că chiar și în acțiunile brutale există o formă de dreptate sau necesitate, iar suferința este o parte inerentă a vieții.