Singurătate.
Singurătatea este ca o ploaie.
Spre seară se ridică în șiroaie
din șesuri depărtate și-n șuvoaie
urcă spre cerul plin și uriaș.
Și-abia din ceruri cade pe oraș.
Și plouă, plouă-n ore androgine
când străzile spre zori de zi se-ndreaptă,
și trupuri ce și-au devenit străine
frustrați și triști stau seara să-i despartă;
și oamenii ce se urăsc, doar într-un pat
constrânși sunt împreună să se culce:
Atunci singurătatea-n fluvii curge.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de singurătate ca pe o ploaie omniprezentă, care afectează pe toată lumea. Ea evidențiază alienarea și tristețea din relațiile umane, unde oamenii se simt singuri chiar și în prezența altora.