Îți văd din nou, Isuse, picioarele-ncercate,
ce, tinere, pe vremuri, care de mult s-au stins,
supusă și sfioasă, cu drag ți le-am spălat.
O, cum stăteau atunci, în păru-mi încurcate,
un alb vânat, ce-ntr-un tufiș e prins.
Trupul, pe care nimeni, nicicând, nu l-a-ndrăgit,
Îl văd abia în noaptea aceasta de iubire.
N-ai stat cu mine-alături, vreodată, ca iubit,
Și azi găsesc în juru-ți doar veghe, ori preamărire.
Și, iată, mâinile îți sunt astăzi zdrobite,
Dar nu de ale mele mușcături, iubite!
Inima ta-i deschisă și-oricine poate-intra,
Și numai pentru mine să fie eu aș vrea.
Ești obosit acuma și gura-ți ostenită
Nu îmi dorește gura, atât de-adânc mâhnită..
A fost cândva, Isuse, un timp și pentru noi?
Cât de ciudat și singuri ne stingem amândoi!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o iubire profundă și neîmpărtășită față de Isus, văzut ca un simbol al sacrificiului și suferinței. Naratoarea își exprimă regretul că nu a putut avea o relație intimă cu el, simțind o tristețe profundă și singurătate.