Jardin des Plantes, Paris.
Sub teii turcești de la marginea ierbii, în floare,
pe stâlpii-n ușoara, nostalgica lor legănare,
papagalii respiră, știindu-și de țările care,
de ei nevăzute, rămân tot în zare.
Străini prin verdeața în forfotă ca la paradă,
se foiesc și prea scumpi par să se creadă;
cu prețioasele ciocuri de jasp și de jad o grămadă
de griuri tot toacă și-o zvârle, găsind-o prea fadă.
Jos, șterși porumbei ciugulesc ce lor nu le place,
iar, sus, zeflemitoarele păsari se-apleacă
printre goalele-aproape, irositele troace.
Dar iarăși se clatină-apoi și-ațipesc doar oleacă
și-ncep cu-ntunecatele limbi, ce-ar minți, să se joace,
lingându-și lănțucul. Doar lume să treacă.
Sensul versurilor
Piesa descrie papagalii dintr-o grădină botanică, Jardin des Plantes, care, deși se află într-un loc frumos, sunt străini și nostalgici după țările lor natale. Ei sunt critici și disprețuitori față de mediul înconjurător, dar în cele din urmă se resemnează cu soarta lor, așteptând ca lumea să treacă pe lângă ei.