Cenușa supărării-i pieptănară
de șapte zile roabele, și-amară
din păru-i suferința ce-a rămas,
și părul l-au uscat la soare bine,
l-au uns cu mirodenii fine
și ieri și azi: dar a venit și-un ceas.
când, ne-mplinind sorocul, nechemată
păși-n palat, ca dintre morți sculată,
palat deschis și de primejdii plin,
să vadă, dusă-ncet de servitoare,
la capul drumului pe-Acela care
cu moarte-ntâmpină pe-orice străin.
El strălucea, simțind că-i ard aproape
rubinele-n coroana ce-o purta
și chipul lui nu-l mai putea încape
în sine, ca un vas prea plin deja,
și se vărsa regeasca forță când
în cea de-a treia sală a pășit,
ce cu pereții-n verde malahit
o-nvălui. Nu i-a trecut prin gând
acum să facă-atât de lungă cale
cu pietrele ce de lumini regale
mai grele, reci erau de spaima ei.
Și tot venea. Și-alături în lumină
când l-a văzut pe-un tron de turmalină
măreț și-adevărat, cu ochii grei:
o roabă, cea din dreapta, -n brațe-o prinse
și în leșîn, o puse-n jeț deoparte.
Cu sceptrul el o-atinse de departe:
și-n sine, fără simțuri, ea-l cuprinse.
Sensul versurilor
Estera, o femeie aparent umilă, pătrunde într-un palat periculos, unde un rege puternic și strălucitor reprezintă o amenințare. Ea este copleșită de prezența lui, pierzându-și cunoștința în fața măreției sale.