Ca mânzul ce se-adapă la fântână;
Ca frunza ce-n cădere, ne-atinge; ca o mână
fără nimic într-însa; ca gura ce ar vrea
să ne vorbească, neputând tăcerea grea
s-o rupă – câte vieți cu-n ele pace
și vise-ale durerii dormitânde;
o, cei cu inimile vrednice și blânde
să nu uite, făpturii, bine-a-i face.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra efemerității vieții și importanței compasiunii. Prin imagini poetice din natură, evocă un sentiment de melancolie și îndeamnă la bunătate față de toate creaturile.